02 Mar Dragoste, sex și alte iluzii frumos ambalate

Iubirea – O afacere proastă, dar irezistibilă  

Dacă există ceva la care omenirea nu renunță, indiferent de epocă, pandemie, crize economice sau revoluții tehnologice, acesta este dragostea. Dar ce este, de fapt, iubirea? O fantezie? O nevoie? O proiecție narcisică? Sau, mai degrabă, o afacere prost negociată în care oferim ceea ce nu avem, sperând să primim ceea ce ne lipsește?  

Sigmund Freud a văzut iubirea ca o reeditare a dependenței infantile față de mamă. Jacques Lacan a dus teoria mai departe, sugerând că iubirea este, de fapt, un truc economic: îi ofer celuilalt toată iubirea mea, nu pentru că sunt altruist, ci pentru că, inconștient, aștept ceva în schimb (Fink, 2016). Mai mult, Lacan spune că iubirea este un proces prin care „dăm ceea ce nu avem cuiva care nu are nevoie de ea” (Lacan, 2006). O dinamică care, să fim sinceri, sună ca o rețetă pentru dezamăgire.  

Într-o lume post-pandemică, în care relațiile au fost testate prin carantine și întâlniri pe Zoom/Teams, iar social media accelerează tranzacțiile emoționale mai ceva ca bursa, iubirea a devenit și mai problematică. Instabilitatea economică și presiunea socială ne fac să visăm la perfecțiune într-o realitate incertă. După cum observă Benvenuto (2020), iubirea nu mai este doar o „problemă existențială”, ci un simptom al unui sistem social bazat pe idealuri imposibile.  

Iubirea absolută vs. Realitatea concretă  

Dacă am învățat ceva din psihanaliză, este că iubirea absolută este o utopie. Ea există doar ca ideal, ca o proiecție între un subiect și o icoană, nu între două persoane reale. În realitate, sexul omoară iubirea, iar iubirea omoară sexul (Fink, 2016).  

Sexul este o reprezentare concretă – două corpuri în interacțiune. Dar iubirea este simbolică, imaginară, chiar divină în unele contexte religioase (Lacan, 2006). Lacan sugerează că iubirea absolută ar trebui să fie fără scop, dar cum scopul iubirii este adesea sexualizarea, atunci iubirea absolută încetează să mai fie absolută.  

De aici și conflictul etern: vrei să fii adorat ca o icoană, dar și dorit ca un obiect erotic. Nu poți avea ambele fără să spargi mirajul iubirii romantice. În plus, Benvenuto (2020) subliniază că într-o societate care a transformat dorința în marfă (prin aplicații de dating, filtrări algoritmice și idealuri hollywoodiene), iubirea autentică devine tot mai greu de susținut.  

Iubirea ca economie emoțională 

Lacan spune că nu există altruism în iubire, ci doar un schimb inconștient de nevoi (Fink, 2016). „Îți dau iubirea mea pe care eu nu o am, pe care vreau să mi-o dai tu înapoi.” Sună complicat? Așa și este.  

Când îi oferim partenerului afecțiunea noastră, nu o facem gratuit. Ne așteptăm să primim ceva în schimb: siguranță, validare, confort emoțional. Aici intervine problema majoră a relațiilor moderne: așteptările nerealiste.  

Social media ne-a transformat în curatori ai propriei imagini dezirabile. Proiectăm o iubire „instagramabilă”, plină de city breaks, cine fancy și declarații siropoase, dar realitatea din spatele ecranelor este că iubirea noastră funcționează pe același principiu economic: schimb de bunuri emoționale.  

Copilul nu iubește mama – O relație tranzacțională  

Un alt mit spulberat de psihanaliză este cel al iubirii materne necondiționate. De fapt, relația copilului cu mama este una pur tranzacțională (Fink, 2016).  

Copilul face totul pentru mamă – zâmbește, plânge, se adaptează – doar pentru a o obliga să facă totul pentru el. Așa cum Freud și Lacan au explicat, copilul este „falusul” mamei înainte de a exista efectiv, adică obiectul care îi oferă mamei sens și împlinire (Lacan, 2006).  

De aici și drama relațiilor de cuplu. Orice partener care încearcă să reproducă acest schimb matern – „Eu îți ofer iubire, tu îmi oferi împlinire absolută” – este sortit dezamăgirii.  

Problema contemporană: Căutarea perfecțiunii într-o lume haotică  

Dacă Lacan ne-a învățat ceva despre iubire, este că aceasta se bazează pe lipsă. „Iubirea este să dai ceea ce nu ai”(Fink, 2016). Dar ce se întâmplă când cerem perfecțiune într-o lume care ne oferă incertitudine?  

– Pandemia ne-a forțat să fim împreună 24/7, iar multe relații nu au supraviețuit testului proximității.  

– Social media creează iluzia unui partener perfect, făcându-ne și mai nemulțumiți de realitate.  

– Istabilitatea economică și geopolitică ne împing să căutăm siguranță în celălalt, dar nimeni nu o poate garanta.  

Așa că, în loc să căutăm o iubire fără fisuri, poate ar fi mai sănătos să înțelegem că dragostea este, în cel mai bun caz, un compromis între dorință, ideal și realitate.  

Iubirea ca Nod Borromean  

Lacan compara iubirea cu un nod borromean – un sistem complex în care imaginarul, simbolicul și realul sunt legate între ele (Lacan, 2006). Dacă tragi prea tare de una dintre dimensiuni (idealizarea, dorința, schimbul), nodul se destramă.  

Într-o lume care ne împinge să iubim ca pe Instagram, dar să trăim ca în realitate, poate că singura soluție este să acceptăm că iubirea nu e niciodată completă. Poate că adevărata iubire nu înseamnă perfecțiune, ci asumarea imperfecțiunii.  

Și poate, în loc să ne gândim la iubire ca la o icoană, mai bine o vedem ca pe un schimb onest între două ființe incomplete, care încearcă, într-un fel sau altul, să facă lucrurile să funcționeze.  

Referințe  

– Benvenuto, S. (2020). Conversations with Lacan: Seven Lectures for Understanding Lacan. Routledge.  

– Evans, D. (1996). An Introductory Dictionary of Lacanian Psychoanalysis. Routledge.  

– Fink, B. (2016). Lacan on Love: An Exploration of Lacan’s Seminar VIII, Transference. Polity Press.  

– Lacan, J. (2006). Écrits. W.W. Norton & Company.  

– Freud, S. (1914). On Narcissism: An Introduction. SE, 14, 73-102.  

#Psychoanalysis #Lacan #Love #Relationships #Freud #Desire #Psychology #SocialMedia #RealLove